Cele mai multe acorduri de service post-vânzare nu eșuează în momentul în care apare defecțiunea. Ele eșuează mai devreme, la predare, atunci când cumpărătorul și furnizorul consideră fiecare că documentația este responsabilitatea celeilalte părți. Comanda este expediată, produsul este expediat, canalul începe să vândă, iar primul caz ajunge la un birou unde nimeni nu deține documentul care ar fi putut rezolva situația.
Prin urmare, prima etapă a unui program de service post-vânzare nu este o perioadă de timp. Este o succesiune de dependențe, iar fiecare pas din succesiune este disponibil numai când pasul anterior a produs ceva. Predarea produce dosarul. Dosarul produce înregistrările. Înregistrările produc dovezile obținute din vânzările reale. Dovezile produc repartizarea responsabilităților. Nimic din toate acestea nu reprezintă un calendar și nici o promisiune privind durata necesară, deoarece succesiunea este determinată de ce trebuie să existe, nu de calendar.
Urmează această succesiune, formulată ca verificări pe care o echipă de achiziții le poate desfășura și ca întrebări pe care un cumpărător le poate adresa unui furnizor.
Începerea serviciului post-vânzare: predarea înaintea primei comenzi
Dosarul de predare
Dosarul de predare este ansamblul de documente și de acces care trebuie să existe la partea cumpărătorului înainte de plasarea primei comenzi. Nu este o solicitare a unui set de documente; este materialul de lucru al propriei operațiuni de service a cumpărătorului, iar criteriul de verificare a completitudinii sale este posibilitatea de a lucra un caz pe baza acestuia.
Fișierul produsului. Ce este produsul, în configurația care se achiziționează, cu rândurile din specificațiile publicate, setul de accesorii, marcajele publicate și limitele declarate ale a ceea ce este documentat. Referința la dosarul de documentație precizează ce trebuie să conțină acest fișier și cum verifică un cumpărător versiunea inclusă în el.
Registrul configurațiilor. Ce configurații există, ce diferențiază între ele și modul în care este identificată configurația unei unități. Un program care vinde două configurații ale aceluiași produs are nevoie de acest registru înainte de a vinde orice, deoarece, altfel, biroul de service nu poate identifica unitatea care se află în fața sa.
Lista problemelor cunoscute și istoricul versiunilor. Defecțiunile cunoscute, modul în care este recunoscută fiecare și unitățile expediate pentru fiecare revizie. Acesta este documentul care transformă o discuție de service într-o simplă căutare în baza de date.
Înregistrările pieselor și de depanare. Componentele pe care biroul de service le poate comanda separat, modul în care este identificată o defecțiune și ce rămâne disponibil după deschiderea unei unități.
Proiectul acordului de service, cu clauzele neagreate. Obiectul, cerința de dovezi, remediul, situația transportului în ambele sensuri, regimul pieselor, perioada de acoperire și condiția de începere a acesteia. Este redactat, nu semnat. Scopul său în acest moment este de a arăta furnizorului întrebările, astfel încât răspunsurile să revină sub formă de material pentru clauze, nu sub formă de rezumat.
Formularul de revendicare pe care cumpărătorul îl va utiliza efectiv. Redactat conform cerinței de dovezi declarate de furnizor, astfel încât formularul de service al clienților cumpărătorului să solicite exact informațiile care permit soluționarea unei revendicări și nimic altceva.
Persoanele de contact nominale. Cine primește o revendicare, cine răspunde de fișierul produsului, cine răspunde de lista pieselor și cine este împuternicit să decidă o înlocuire.
Calea de acces. Cum ajunge biroul cumpărătorului la biroul furnizorului, în ce limbă, prin ce canal și cu ce referință în caz.
Testul. Luați un caz ipotetic care nu s-a produs, parcurgeți-l prin dosar și vedeți unde se blochează. Fiecare punct în care se blochează indică un document lipsă sau un nume lipsă, iar această simulare merită făcută înainte de comandă, nu în timpul primei reclamații.
Întrebările care trebuie soluționate înainte de comandă
Zece întrebări. Fiecare este formulată pentru a primi un răspuns în scris și fiecare devine fie o clauză, fie o linie în înregistrările proprii ale cumpărătorului.
- Ce produse, configurații, destinații și canale acoperă înțelegerea și care sunt excluse?
- Ce eveniment deschide perioada de acoperire și ce devine din unitățile care se află deja în canal în acel moment?
- Ce dovezi trebuie să conțină o reclamație pentru a fi înregistrată și cine le colectează?
- Ce soluții permite înțelegerea și ce condiție se aplică fiecăreia?
- Cine plătește transportul în fiecare sens și ce ambalaj și etichetare trebuie să aibă o unitate returnată?
- Ce devine cu o unitate returnată după ce ajunge și ce înregistrare rezultă?
- Ce piese pot fi furnizate separat, cu coduri de piesă, iar care sunt fabricate la comandă?
- Ce proceduri de diagnostic există și care este rezultatul când o procedură nu identifică nimic?
- Ce documentație revizuiește furnizorul, ce declanșează o revizuire și cum este comunicată aceasta?
- Care este situația la încheierea înțelgerii în cazul matrițelor, furnizării de piese de schimb și unităților deja existente în teren?
Întrebările unu și doi stabilesc sfera de aplicare. Întrebările trei până la șase descriu traseul reclamațiilor. Întrebarea șapte se referă la reparabilitatea produsului. Întrebarea opt determină dacă un caz poate fi închis. Întrebarea nouă determină dacă pachetul de documentație rămâne fidel. Întrebarea zece este întrebarea privind continuitatea, care stabilește ce moștenește canalul unui cumpărător dacă programul se încheie.

Ce trebuie să existe înainte de sosirea primei livrări
Înregistrările care trebuie să fie în vigoare
Șapte înregistrări, toate aflate în responsabilitatea cumpărătorului, toate create pe baza dosarului de predare, nu de la zero.
Referința de intrare. Modul în care o unitate care sosește este asociată comenzii și configurației pentru care a fost fabricată. Dacă identificarea există doar în înregistrarea furnizorului, înregistrarea proprie a cumpărătorului trebuie să o capteze la recepție, iar acest pas din procesul cumpărătorului trebuie să existe înainte de prima livrare, nu să fie descoperit la sosirea primei reclamații.
Corelarea cu liniile comenzilor. Ce rânduri publicate și ce configurație aparțin fiecărei linii pe care cumpărătorul o vinde. Această corelare se realizează în același document pe baza căruia este redactată descrierea clientului, iar păstrarea unei singure surse pentru ambele împiedică descrierea și departamentul de suport să descrie produse diferite.
Formularul de reclamație, în sistemul propriu al cumpărătorului. Nu formularul furnizorului. Formularul cumpărătorului, deoarece cumpărătorul este cel care va primi clientul, iar formularul său trebuie să colecteze informațiile necesare furnizorului și să înregistreze datele necesare propriei analize. Un formular conceput după prima reclamație este un formular conceput pe baza unui singur exemplu.
Instrucțiunea de ambalare pentru returnări. Ce i se spune clientului să facă cu unitatea, ce pune în cutie, ce scrie pe ea și unde o trimite. Această instrucțiune se află în mâinile clientului, deci este redactată pentru un client și revizuită de furnizor. O instrucțiune de returnare pe care o înțelege doar echipa cumpărătorului produce un flux de returnări care nu poate fi procesat.
Contul de transport și standardul probelor. Cum călătorește o unitate returnată, cine este menționat pe documentul de transport și ce dovezi fotografice va cere cumpărătorul la recepție. Standardul fotografic contează mai mult decât pare: face diferența între o reclamație care poate fi triată și una care devine o dispută privind starea produsului.
Instantaneul documentației. O copie datată a dosarului în starea în care se afla la expedierea livrării. Dacă ulterior sosește o revizuire, instantaneul stabilește revizuirea față de care trebuie interpretată reclamația.
Registrul elementelor deschise. Fiecare întrebare din lista de predare care nu a primit răspuns, împreună cu un responsabil și o sursă. Acesta este registrul care păstrează elementele nerezolvate vizibile persoanei care semnează comenzi ulterioare.
Verificarea pregătirii pentru prima reclamație
O simulare, înainte de plecarea mărfurilor, și este cea mai valoroasă acțiune pe care o echipă de achiziții o poate desfășura folosind dosarul de predare.
Alegeți un caz realist. Nu o defectare imaginară — un caz plauzibil pentru acest produs și acest canal. O unitate care nu își păstrează încărcătura, o unitate în care un client nu poate distinge cele două configurații sau o unitate care sosește cu un accesoriu deteriorat.
Desfășurați-l folosind doar dosarul. Persoana care conduce cazul ar trebui să fie una care nu a participat la discuțiile cu furnizorul. Dacă îl poate rezolva, dosarul își face treaba. Dacă se oprește, punctul în care se blochează indică elementul lipsă.
Înregistrează fiecare oprire. Fiecare oprire este un document lipsă, un nume care nu este completat sau un răspuns dat verbal și niciodată consemnat în scris. Fiecare dintre cele trei situații are o soluție diferită, iar diferența merită observată: un document lipsă reprezintă o solicitare adresată furnizorului, un nume lipsă reprezintă o solicitare de contact, iar un răspuns verbal reprezintă o solicitare de a primi același răspuns în scris.
Relansează procesul din perspectiva cumpărătorului. Experiența canalului diferă de cea a cumpărătorului, iar cazul se va opri într-un alt punct. Un formular de reclamație pe care cumpărătorul îl poate completa nu este neapărat un formular de reclamație pe care și clientul îl poate completa.
Apoi elimină cazul din evidențe. O simulare este un repetiție, iar o repetiție lăsată în evidențe va fi ulterior interpretată drept un eveniment real.

Primele săptămâni de vânzări live și dovezile pe care le generează
Dovezile produse în primele săptămâni
Perioada inițială a unui program produce un set restrânș și precis de dovezi, iar merită să fie numit în prealabil pentru a fi analizat, nu doar absorbit.
Primele cazuri. Un mic număr de reclamații reale, fiecare testând simultan dosarul de predare, formularul de reclamație și instrucțiunea de retur. Primele cazuri sunt și cele cu cele mai puține informații atașate, așadar cele mai greu de triate și cele mai instructive.
Primele întrebări ale clienților. Întrebările pe care clienții le aduc și pe care nimeni nu le anticipase. Acestea nu sunt defecte; reprezintă diferența dintre ceea ce face produsul și ceea ce descrierea sugera că face.
Prima confuzie privind configurația. Momentul în care un client sau un canal nu poate identifica configurația deținută, sau în care descrierea nu le-a diferențiat suficient de clar. Aceasta este o dovadă despre materialele proprii ale cumpărătorului, nu despre produs.
Prima întrebare a canalului. Ce întreabă revânzătorul atunci când nu poate deduce singur răspunsul. De obicei, este o întrebare la care documentația cumpărătorului ar fi trebuit să răspundă, ceea ce o face o dovadă despre dosar.
Primele escaladări. Cazurile care nu au fost rezolvate. Distribuția lor în celelalte categorii este mai informativă decât numărul lor, deoarece arată ce componentă a predării are ceva lipsă.
Cum trebuie interpretate aceste dovezi
Disciplina constă în încadrarea fiecărei dovezi într-una dintre trei cauze înainte de a lua orice decizie, deoarece fiecare cauză are un alt responsabil și o altă soluție.
Produsul nu face ceea ce arată acordul că ar trebui să facă. Acest lucru îi revine furnizorului, iar dovada este un caz împreună cu documentația care îl susține.
Acordul nu face ceea ce cumpărătorul a înțeles că ar trebui să facă. Aceasta este o problemă contractuală, iar dovada este o diferență între un răspuns oferit și o clauză redactată. Se rezolvă prin corectarea clauzei, ceea ce nu costă nimic, și prin citirea clauzei cu voce tare, ceea ce costă și mai puțin.
Descrierea a creat o așteptare pe care produsul nu a promis-o niciodată. Acest lucru îi revine cumpărătorului, iar dovada este o declarație a clientului. Nu poate fi remediat de furnizor și nici printr-o reclamație.
Cum trebuie interpretate numerele. Numărul reclamațiilor din perioada inițială nu este o rată de defecte. Populația este mică, canalul este nou, iar raportarea este nefiltrată, așadar raportul necesar pentru calcularea unei rate de defecte nu este disponibil. Numărul poate fi interpretat în raport cu dosarul: ce componentă a acestuia au testat cazurile și dacă componentele testate au fost cele verificate în simulare. Un tipar al reclamațiilor care corespunde tiparului din simulare înseamnă că predarea a fost sinceră. Un tipar care nu corespunde înseamnă că predarea avea o lacună pe care nimeni nu a testat-o.
Ce trebuie schimbat și ce trebuie înregistrat. Fiecare schimbare făcută pe baza dovezilor inițiale ar trebui înregistrată împreună cu motivul și sursa sa. Această înregistrare face următoarea decizie mai rapidă și este ceea ce o analiză a calității citește în locul unei relatări.
Forma scurtă a succesiunii
Patru puncte de control, fiecare reprezentând o întrebare la care cumpărătorul trebuie să poată răspunde „da” înainte de a continua.
- Înainte de comandă. Poate fi analizat un caz doar pe baza listei de verificare a predării, fără un apel telefonic și fără informațiile comunicate verbal de furnizor?
- Înainte de prima livrare. Fiecare unitate returnată conține referința de care are nevoie procesul furnizorului, iar sistemul propriu al cumpărătorului conține referința de intrare care leagă o unitate de comanda sa?
- În primele săptămâni. Dovadele inițiale sunt clasificate în cele trei cauze — produs, organizare, descriere — și nu doar numărate?
- Pe parcursul programului. Fiecare element deschis are un responsabil, iar cumpărătorul știe care dintre ele îi revin pentru a le închide?
Fiecare punct de verificare este un test pe care cumpărătorul îl poate aplica propriului proces, iar niciunul nu depinde de o anumită dată. Ele depind de faptul că lucrul necesar pentru pasul următor există deja sau nu, motiv pentru care vin în această ordine și nu într-o alta.
Modul de utilizare a acestei succesiuni este ca o autoevaluare, nu ca un plan. Înainte de comandă, cumpărătorul poate enumera elementele la care încă nu poate răspunde, ceea ce constituie o formă condensată a întrebărilor de pus. Înainte de prima livrare, poate enumera înregistrările care lipsesc, evaluate față de criteriile furnizate de furnizor. În primele săptămâni, poate preciza ce parte a predării a fost exersată de cazurile inițiale și poate interpreta numărul ca un element de alertă, nu ca o rată de defecte. Iar pe parcursul programului, poate enumera elementele deschise și responsabilii lor. Aceasta este verificarea practică a modului de alegere a unui punct de plecare pentru serviciul post-vânzare: nu dacă documentația este finalizată, ci dacă pasul următor are tot ce îi trebuie. Merită stabilite explicit compensațiile dintre închiderea unei lacune devreme și închiderea ei în mod corespunzător, deoarece a doua variantă este cea care supraviețuiește unui audit.
În ceea ce privește această succesiune, poziția noastră este una restrânsă. Niciunul dintre termenii discuși în acest articol nu este publicat pentru vreun model: nicio perioadă de acoperire, nicio așteptare privind timpul de răspuns, nicio rată de defecte și niciun domeniu de servicii. Așadar, nimic din acest articol nu descrie ce acoperă vreo înțelegere, inclusiv a noastră. El descrie succesiunea față de care cumpărătorul se poate evalua și dovezile pe care cumpărătorul le poate folosi pentru a verifica criteriile înainte de a se angaja în pasul următor.

Cine deține ce și unde sunt închise lacunele
Împărțirea responsabilităților
Șase arii, împărțite în trei, iar împărțirea ar trebui consemnată în acord, nu stabilită într-o conversație.
Cumpărătorul deține descrierea. Ce se afirmă că produsul face, care sunt rândurile publicate care stau la baza acestuia și ce susțin textele destinate clienților. Nicio înțelegere a furnizorului nu poate remedia o descriere care a promis ceva ce produsul nu face, iar aceasta este aria în care se generează cele mai multe cazuri și în care cea mai mică parte poate fi delegată.
Cumpărătorul deține canalul. Instrucțiunile pentru clienți, instrucțiunile de returnare, formularul de reclamație și ambalajul în care travelsă o unitate returnată. Experiența clientului în cadrul unui serviciu îi revine cumpărătorului, deoarece clientul cumpără de la cumpărător.
Furnizorul deține produsul și înregistrările aferente. Dosarul produsului, lista problemelor cunoscute, lista pieselor, procedurile de diagnosticare și reviziile aduse tuturor acestora, inclusiv obligația de a comunica o revizie.
Furnizorul deține diagnosticul. Dacă o unitate este defectă, care este defecțiunea și dacă poate fi reparată. Un cumpărător care încearcă să diagnosticheze în numele furnizorului își asumă o problemă pentru care furnizorul are instrumentele necesare.
Traseul discrepanței este comun. Stabilirea priorităților, cerințele privind dovezile, soluția și transportul în ambele sensuri se află între cele două părți și trebuie redactate, nu doar presupuse, deoarece sunt ariile în care presupunerile celor două organizații diferă.
Modificările sunt comune. O nouă configurație, un rând publicat revizuit, o piață de destinație modificată și o nouă versiune a produsului afectează ambele părți, iar fiecare ar trebui să aibă un traseu clar între ele, în loc de a fi descoperite de un client.
Unde sunt închise lacunele
O lacună într-un program post-vânzare nu este un defect de caracter. Este o sarcină fără responsabil, iar singurul mod fiabil de a o închide este de a-i atribui unul.
Registrul. Fiecare element deschis — o întrebare fără răspuns, un document lipsă, o revizie pe care nimeni nu a primit-o, o afirmație din descriere fără un rând corespunzător — este înregistrat într-un registru cu un responsabil, o sursă și o stare. Registrul este singurul artefact din program care este întotdeauna actualizat și este ceea ce citesc mai întâi un audit al furnizorului, o revizie a calității și un cumpărător nou.
Cum este clasificată o neconcordanță. Unele neconcordanțe țin de documentație, altele de produs, altele de contract, iar altele de descriere. Clasificarea stabilește responsabilul și traseul, iar o neconcordanță neclasificată nu are un responsabil anume.
Ce trebuie escaladat și ce trebuie amânat. O neconcordanță care afectează un caz deja deschis este un tip de element. O neconcordanță care afectează un caz care nu a fost încă deschis este un alt tip. Prima este trimisă imediat către acord și către responsabil, iar a doua este înregistrată și analizată conform programului propriu al cumpărătorului. Distincția dintre acestea împiedică registrul să devină o coadă de elemente care ar fi putut fi gestionate.
Când se dovedește că neconcordanța reprezintă o modificare a produsului. Unele neconcordanțe nu pot fi soluționate prin documentație, deoarece elementul de bază s-a schimbat — o linie de specificații revizuită, o componentă diferită, o configurație modificată. Acestea devin cereri de modificare cu o versiune, iar înregistrările care făc referire la versiunea anterioară sunt actualizate, nu doar completate cu adnotări.
Momentul în care programul încetează să fie un transfer. Transferul este finalizat atunci când un caz poate fi tratat integral pe baza înregistrărilor proprii ale cumpărătorului și a dosarului furnizorului, fără ca cineva să improvizeze. Până în acel moment, programul reprezintă o pregătire. După acel moment, devine o operațiune. Un cumpărător care știe de ce parte a acestei linii se află are o descriere sinceră a riscului pe care îl asumă, iar aceasta este exact descrierea pentru care este elaborat un plan de începere a suportului post-vânzare.
Ce ia cumpărătorul din această succesiune este un set de verificări și un set de întrebări, nu un program. Verificările sunt dosarul de transfer, înregistrările primite, simularea și registrul. Întrebările sunt cele zece care trebuie soluționate înainte de comandă. Un program care le parcurge nu este mai rapid decât unul care nu o face, dar știe care dintre neconcordanțele sale sunt încă deschise, iar aceasta este diferența dintre un mecanism de suport care este tratat efectiv și unul în care doar se speră.



