O cronologie ODM pare previzibilă pe un grafic, dar se dovedește a fi o succesiune de decizii cu dependențe între ele. De aceea, un cumpărător care solicită un program primește o dată, iar unul care solicită o cronologie primește ceva real în jurul căruia își poate planifica activitatea. Distincția merită precizată explicit de la început, deoarece cele două cuvinte sunt folosite interschimbabil, dar susțin conversații foarte diferite.
Un program este un set de date. O cronologie este un set de decizii, dependențele fiecăreia și ce se întâmplă cu etapele ulterioare dacă aceasta merge în direcția greșită. Într-o categorie în care termenele de producție, cantitățile minime de comandă și valorile de capacitate sunt toate Nepublicate și confirmate la fiecare solicitare, cronologia este singura dintre cele două care poate fi comunicată onest. Așadar, această prezentare generală a cronologiei de dezvoltare ODM descrie etapele, deciziile din interiorul fiecărei etape și punctele de verificare în care un program poate întârzia.
Există un motiv practic pentru a păstra această distincție într-o categorie în care nimic nu este publicat ca număr fix. Când termenele de producție și capacitatea sunt confirmate la fiecare solicitare, singurul lucru pe care cumpărătorul îl poate transmite de la o conversație la alta este structura — etapele, punctele de verificare și dependențele —, deoarece structura rămâne validă chiar dacă numerele sunt greșite, pe când un număr nu. Un cumpărător care a înțeles structura etapelor poate absorbi o modificare a termenului de producție; un cumpărător care deține o singură dată nu are nicio modalitate de a reacționa la o schimbare.
Prezentare generală a cronologiei de dezvoltare ODM: șapte etape și decizia care încheie fiecare etapă
Etapa 1: Sortarea cerințelor. Nu colectarea cerințelor — sortarea lor. Fiecare cerință intră într-unul dintre trei categorii: fixată de platformă, configurabilă în cadrul platformei sau cu adevărat personalizată. În gama noastră, spațiul configurabil este concret. Configurațiile de celule sunt de 55 mAh × 2, 70 mAh × 2, 90 mAh × 2, 100 mAh și 115 mAh simple, iar celulele pentru cameră sunt de la 220 mAh la 290 mAh. Încărcarea este magnetică sau Type-C. Opțiunile pentru carcasă sunt de 900, 1200 și 1400 mAh. Rezoluția camerei este de 8 MP și 13 MP, iar opțiunile de culoare sunt publicate pentru două modele. Orice element din afara acestui spațiu reprezintă o dezvoltare, iar numirea lui configurație doar pentru că sună mai puțină este cea mai costisitoare clasificare greșită posibilă în această etapă. Punctul de verificare este o listă de cerințe în care fiecare element are categoria corespunzătoare; fără ea, etapa 2 devine o negociere, nu o proiectare.
Etapa 2: Proiectare și industrializare. Ramă, brațe, amplasarea componentelor electronice, interfața de încărcare și comenzile. Restricția publicată aici este că greutatea ramei este Nepublicată pentru toate modelele din gamă, cu excepția unuia, iar decizia privind bateria determină secțiunea transversală a brațelor, ceea ce înseamnă că această etapă și următoarea sunt, de fapt, aceeași etapă. Punctul de verificare este un prim articol sau o blocare a proiectării, cu o toleranță documentată pentru elementele care rămân deschise — iar a doua variantă nu este o versiune mai laxă a primei, ci o altă decizie, cu o altă consecință.
Etapa 3: Firmware, aplicație și limita interfeței. Cine deține aplicația, care este politica de versiuni și ce se întâmplă cu platforma la finalul colaborării. Aceasta este etapa amânată cel mai frecvent și cea cu cea mai lungă continuare, deoarece o aplicație reprezintă o obligație permanentă, nu un livrabil. Punctul de verificare este o decizie documentată privind proprietatea software-ului, iar decizia importantă nu este cine a scris codul, ci cine îl preia când se schimbă relația cu furnizorul.
Etapa 4: Conformitate. Ce documente, ce laborator și ce piețe. Nu apare nicăieri în catalog o linie de certificare pentru fiecare model, așadar etapa de conformitate a unui program trebuie delimitată pe baza materialelor scrise pe care fabrica le furnizează pentru modelul și piața specifice, nu pe baza unui tabel publicat. Atunci când lucrările de certificare reprezintă restricția, nu producția, data programului este pur și simplu data certificării, iar tratarea acesteia ca pe o problemă de producție conduce la un plan care nu poate funcționa. Punctul de verificare este lista de modele de pe fiecare document, confirmată față de ceea ce se va livra efectiv.
Etapa 5: Pregătirea producției. Lista de materiale blocată, matricea variantelor, planul de inspecție a primului articol, procedura de control al modificărilor și înregistrarea ambalării și a trasabilității. Înregistrarea trasabilității este cea mai frecvent amânată și cea mai neglijată, deoarece permite funcționarea unei reclamații de garanție doi ani mai târziu. Punctul de verificare este existența tuturor celor cinci documente, într-o stare în care cineva din exterior ar putea acționa pe baza lor.
Etapa 6: Prima rundă de producție și verificarea primului articol. Momentul în care procesul este testat pe unități reale, nu pe masa de laborator. Punctul de verificare este semnarea conformității primului articol, raportată la o dimensiune de eșantion și un set de criterii declarate.
Faza 7: expedierea și feedbackul din teren. Datele din teren reprezintă singura etapă care produce informații despre utilizarea reală și, totodată, etapa pe care majoritatea programelor o omit, fiind unul dintre motivele pentru care cifrele publicate privind durata de funcționare rămân neverificate în raport cu realitatea.
Fazele sunt prezentate în ordinea în care au loc de obicei, nu în ordinea în care trebuie alocate resurse. În practică, două dintre ele se desfășoară în paralel de la început — sortarea cerințelor și verificarea inițială a traseului de conformitate — deoarece ambele sunt ieftine, ambele modifică specificația și ambele devin scumpe imediat ce un design este înghețat în raport cu ele. Ordinea care îi pune pe cei mulți în dificultate este faza 3, deoarece responsabilitatea asupra software-ului este discutată târziu, când costul schimbării răspunsului a crescut deja atât de mult încât nimeni nu mai vrea să îl audă.
De asemenea, merită să fie clar care faze produc un artefact vizibil, deoarece programele gestionează atenția, nu timpul. Fazele 1, 4 și 7 produc documente și date. Fazele 2 și 6 produc unități fizice. Faza 5 produce documente pe care nimeni nu le va mai citi, cu excepția cazului în care ceva nu merge. Faza care nu produce nimic vizibil este cea care este amânată, deoarece nu există un artefact a cărui absență să o observe cineva înainte ca faza următoare să nu poată începe — acesta este argumentul pentru a considera o fază de documentație fără verificări drept cel mai periculos element din orice plan.
Un alt punct structural important privește chiar porțile de trecere. O poartă de trecere este reală doar dacă poate opri programul, iar cele mai multe sunt, în practică, doar consultative: faza se încheie, artefactul apare și nimeni nu îl verifică față de ceva. Pentru ca o poartă de trecere să fie reală, sunt necesare trei lucruri, iar toate trei sunt ieftine. Trebuie să existe un semnatar nominal, nu o echipă. Trebuie să existe un test definit, nu o apreciere potrivit căreia lucrurile par să fie în ordine. Și trebuie să existe o consecință, astfel încât sosirea la poarta de trecere fără răspuns să producă o întârziere pe care cineva să o resimtă. Programele care adaugă aceste trei elemente porților de trecere existente raportează, de obicei, același rezultat: mai puține surprize în a doua jumătate a programului și un grafic care se modifică mai rar, dar se modifică din motive explicate.

Ce provoacă, de fapt, amânarea unui program
Amânările într-un program ODM sunt rareori provocate de faptul că munca durează mai mult decât se aștepta. Ele sunt provocate de o decizie pe care toți au presupus că fusese deja luată. Șase decizii explică marea majoritate a amânărilor și toate au aceeași formă: o presupunere, nu o eroare.
Cerința care nu a fost niciodată sortată, care se dovedește ulterior să necesite un nou dezvoltare trei faze mai târziu. Faza de sortare costă o zi; aflarea acestui lucru în faza 5 costă un grafic.
Omologarea cosmetică efectuată în timpul primului exemplar, nu înaintea acestuia. Culoarea și finisajul sunt cele mai frecvente motive de respingere a primului exemplar, iar omologarea trebuie să se realizeze pe baza unei probe fizice, într-o condiție de vizualizare definită — nu pe baza unei fotografii de pe un ecran și nici pe baza unei încuviințări verbale într-o întâlnire anterioară.
Responsabilitatea asupra aplicației lăsată nedeterminată, și apoi descoperită ca fiind un dezvoltare în faza 3, nu o decizie.
Lista modelelor pentru certificare, în care documentul acoperă o familie, dar modelul specific care va fi expediat nu este menționat pe aceasta. Acest lucru este descoperit de un client, nu de fabrică, ceea ce îl face considerabil mai scump.
Înlocuirea celulei, care modifică documentația de transport și poziția de conformitate a produsului și pe care nimeni nu a semnalat-o, deoarece nimeni nu știa că numărul de piesă al celulei se afla în dosar. O modificare care pare o decizie internă de aprovizionare, dar se comportă ca un eveniment de conformitate, este, prin definiție, un risc care necesită un responsabil, nu doar o alertă.
Înregistrarea de trasabilitate, amânată până când prima reclamație în garanție are nevoie de ea, moment în care informația nu mai există și nu poate fi reconstruită din unitatea aflată în fața dumneavoastră.
Motivul pentru care aceste șase reapare atât de constant este că fiecare se află la limita dintre două părți care ambele cred că cealaltă o are. Soluția nu este vigilența; soluția este o poartă de trecere cu un semnatar nominal, deoarece o poartă de trecere transformă o presupunere într-un răspuns, iar un răspuns poate fi înregistrat.
Există un al doilea motiv pentru care aceste cazuri limitare se grupează la limitele dintre etape, nu în interiorul etapelor. Lucrul în interiorul unei etape are un responsabil natural și o finalizare naturală, deci se finalizează de la sine. O limită este locul în care se transferă responsabilitatea, iar transferurile sunt locul unde există presupunerile. Consecința practică este că întrebările care merită puse nu se referă la progresul din interiorul unei etape, ci la ce presupune în curând o parte despre cealaltă — iar răspunsurile la aceste întrebări sunt ieftine de obținut la limită și aproape imposibile de obținut ulterior, deoarece până atunci ambele părți s-au adaptat presupunerii.
De asemenea, merită observat care dintre cele șase situații pot fi remediate și care nu. O aprobare cosmetică poate fi refăcută pentru o probă în câteva zile. O listă de modele pentru certificare poate fi de obicei corectată prin evaluarea modelului corect, cu un cost de timp pe traseul critic. O înlocuire de acumulatori care a fost deja expediată nu mai poate fi corectată deloc; poate fi doar limitată, motiv pentru care regula de înlocuire valorează mai mult decât notificarea de înlocuire. O înregistrare de trasabilitate care nu a fost creată niciodată nu poate fi creată retroactiv pentru unitățile care au plecat deja. Cunoașterea categoriei în care se încadrează o problemă înainte să se întâmple reprezintă cea mai mare parte a valorii revizuirii acestei liste la început, față de a o învăța mai târziu.
Sortarea celor șase situații în acest mod arată și unde merită cheltuită rezerva. Efortul depus pentru elementele remediabile este în mare parte pierdut, deoarece acestea se remediază oricum; efortul depus pentru cele neremediabile este cel care schimbă rezultatul. În practică, aceasta înseamnă că bugetul pentru rezervă trebuie alocat trasabilității, regulii de înlocuire și listei de modele pentru certificare, nu buclelor de aprobare pe care toată lumea le urmărește instinctiv. Este o alocare neobișnuită pe care o propunem și este motivul pentru care această listă merită citită de două ori înainte de începerea unui program, nu după abaterea lui.

Ce etapă limitează programul dumneavoastră
Majoritatea programelor au exact o etapă care determină data, iar aceasta poate fi identificată de obicei la început, nu descoperită la final. Cunoașterea etapei respective schimbă complet planul, deoarece un program limitat de conformitate este gestionat prin începerea conformității devreme, în timp ce un program limitat de pregătirea producției este gestionat prin eliminarea documentelor de pe traseul critic.
Programele limitate de conformitate sunt frecvente acolo unde piața de destinație impune o traseu pe care fabrica nu îl deține deja. Primul semn de avertizare este o cerință de piață care nu este acoperită de niciun document existent. Răspunsul de management este stabilirea traseului și a laboratorului înainte de înghețarea designului, deoarece o decizie de design care invalidează o configurație evaluată este cel mai costisitor tip de modificare tardivă.
Programele limitate de design sunt cele în care platforma chiar nu se potrivește și trebuie schimbat ceva structural. Primul semn de avertizare este o cerință care nu poate fi îndeplinită prin configurare. Răspunsul este programarea deciziei înaintea fabricării uneltelor, deoarece aceasta este singura limită pentru care o decizie timpurie valorează mai mult decât o acțiune timpurie.
Programele limitate de documentare par că nu se întâmplă nimic și sunt cele mai frustrante de gestionat, deoarece munca este reală, iar progresul este invizibil. Primul semn de avertizare este o etapă al cărei rezultat este un set de documente, nu un set de unități. Răspunsul este programarea explicită a documentelor și desemnarea unui semnatar.
Programele limitate de aprovizionare devin vizibile mai devreme decât celelalte, deoarece o componentă limitată are, de regulă, un termen de livrare pe care toată lumea îl poate vedea. Răspunsul este identificarea componentelor cu sursă unică înainte ca designul să depindă de ele, nu după.
Care dintre acestea se aplică poate fi aflat în prima săptămână. Aflarea acestui lucru în luna a cincea este o problemă de atenție, nu de informare.
Cunoașterea limitei valorează mai mult decât pare la început, deoarece schimbă cine trebuie întrebat pentru dată. Un program limitat de conformitate ar trebui să preia data din traseul de evaluare și să trateze producția ca pe ceva care trebuie organizat în jurul acesteia. Un program limitat de design ar trebui să preia data din decizia structurală și să trateze conformitatea ca pe o verificare. Un program limitat de documentare ar trebui să preia data din disponibilitatea semnatarului, factorul cel mai adesea ignorat și cel mai ușor de remediat prin simpla desemnare a persoaneirespective la început, nu prin adăugarea de resurse. Modul de eșec în toate cele trei cazuri este același: se citește o singură dată, care reprezintă suma tuturor etapelor, deși cumpărătorul avea nevoie de marja de timp din etapa care este efectiv variabilă.
Există o a patra restricție care este ușor de ratat deoarece îi aparține cumpărătorului, nu fabricii, și anume data de lansare pe piață. Un program poate fi tehnic fără restricții și totuși să nu-și atingă termenul, deoarece angajamentul a fost luat față de un canal, nu față de program, iar data canalului nu poate fi mutată. Când aceasta este restricția reală, răspunsul util nu este accelerarea producției, ci schimbarea conținutului primului val livrat — o configurație mai restrânsă, o piață ulterioară, o lansare etapizată — deoarece alternativa este cheltuirea rezervei fiecărei faze pentru a proteja o dată aleasă arbitrar de la început. Întrebarea care dintre aceste patru este restricția determinantă se numără printre cele mai ieftine întrebări din întregul proiect și modifică frecvent răspunsul. Criteriile de decizie sunt suficient de simple pentru a fi aplicate fără cunoștințe specializate: dacă faza are o dependență externă pe care nimeni din echipă nu o poate controla, ea este restricția; dacă tot ce se întâmplă în ea este decis intern, nu este.

Patru întrebări care transformă o cronologie într-un plan
-
Care este punctul de evaluare pentru fiecare fază și cine îl aprobă? O fază fără o decizie finală clar desemnată este o fază care continuă până când cineva observă că s-a încheiat, iar într-un program aglomerat, nimeni nu observă.
-
Care fază reprezintă restricția pentru acest program? De obicei, conformitatea, documentația sau proiectarea, iar aceasta poate fi determinată de la început, nu doar la punctul de evaluare.
-
Ce trebuie înghețat înainte ca termenul să poată fi respectat? Termenul este la fel de ferm ca ultima decizie neînghețată, așadar întrebarea utilă nu este cât de încrezător este cineva, ci care elemente specifice sunt încă deschise.
-
Care este planul dacă faza restrictivă este întârziată? Un program care are un plan de rezervă stabilit pentru faza sa critică este un program care își revine în câteva zile; unul fără acest plan reconfigurează totul de la zero și pierde săptămâni.
Merită adăugată o a cincea întrebare pentru oricine care planifică invers de la o dată comercială fixă: ce ar trebui să fie adevărat pentru ca acea dată să fie realistă? Răspunsul este, de obicei, o listă de decizii înghețate și o traseu de conformitate finalizat, iar frecvent este mai scurt decât presupune planul de program. Dacă lista nu poate fi elaborată, data este o speranță, nu un plan, iar spunerea acestui lucru de la început este cel mai valoros serviciu pe care cineva din program îl poate oferi.
Aceeași întrebare funcționează și în sens invers și este adesea mai utilă, iar este cea care transformă acest document într-o listă de verificare, nu într-un raport de stare. Dacă un cumpărător întreabă ce ar putea fi eliminat pentru ca termenul să devină confortabil, răspunsul este aproape întotdeauna o decizie, nu o sarcină — o cerință încă nedecisă, o aprobare care nu a fost desemnată, un document fără un responsabil. Aceasta este o alegere mai bună decât comprimarea producției, deoarece comprimarea producției mută riscul de calitate într-un loc în care nu mai poate fi observat, în timp ce eliminarea unei decizii îl mută într-un loc în care poate fi în continuare discutat.
Ce publicăm despre termenele de livrare și ce nu publicăm
Nu publicăm pe acest site o cronologie ODM, un termen de livrare sau o cifră de capacitate. Toate depind de o configurație, o cantitate, o situație a certificării și un program actual, iar un număr publicat în afara acestui context este un număr după care nimeni nu poate planifica — mai rău decât absența unui număr, deoarece acesta este introdus într-un caz de business și apoi apărat.
Ce vă vom oferi este structura fazelor și punctele de evaluare, deoarece această parte este cu adevărat reutilizabilă și nu depinde de particularitățile programului dumneavoastră. Este și partea care vă indică ce întrebări să puneți, iar întrebările sunt cele care determină în mod real termenul.
Distincția pe care o facem nu este între a fi utili și a fi prudenți. Este între un număr care rezistă contactului cu un program concret și unul care nu rezistă. Un termen de livrare publicat nu este valabil pentru niciun program anume; un termen de livrare estimat pentru o configurație, o cantitate, o situație a certificării și un program actual, precis denumite, este valabil pentru acel program în ziua în care a fost comunicat, iar acesta este singurul tip de număr pe care se poate baza o comandă de achiziție. Preferăm să răspundem de două ori la aceeași întrebare pentru două configurații reale decât să răspundem o singură dată pentru una ipotetică.
Dacă ne comunicați configurația, cantitatea, piețele și data de la care planificați invers, vă vom spune care fază reprezintă restricția pentru programul dumneavoastră și ce trebuie înghețat înainte ca acea dată să devină realistă.
Lecturi conexe
- Dezvoltare ODM
- Faza de proiectare și deciziile sale
- Etapa de producție de masă
- Listă de verificare a procesului de dezvoltare
Trimiteți configurația, cantitatea, piețele și data, iar noi vă vom spune care fază reprezintă factorul limitativ.



