Evaluarea riscurilor într-un program de personalizare nu este o specificație mai lungă și nici o perspectivă pesimistă asupra furnizorului. Este un răspuns structurat la trei întrebări: ce ar putea merge prost în această cerere, cum am afla și ce facem dacă se întâmplă. Merită realizată separat deoarece costul și riscul sunt axe diferite. O modificare ieftină poate presupune un risc grav — un nume greșit pe o sută de mii de unități costă un ban să fie schimbat, dar este o catastrofă să fie descoperit târziu. O modificare scumpă poate presupune un risc aproape inexistent, deoarece este verificată intensiv înainte de a ajunge la oricine. Așadar, sortarea cererilor doar după cost le sortează după un criteriu greșit.
Rezultatul unei evaluări bune nu este un document care să sperie programul. Este o listă scurtă de riscuri identificate, fiecare cu un responsabil, o metodă de detectare și un răspuns agreat în prealabil, iar aceasta este realizată înainte de asumarea angajamentului, nu după prima problemă.
Mai există un motiv pentru a desfășura această activitate devreme. Câteva dintre elementele cu cel mai mare risc dintr-un program de personalizare a ochelariilor inteligenți sunt invizibile în datele publicate, deoarece catalogul nu le publică deliberat. Nu publicăm o politică privind versiunile de firmware, un angajament privind retragerea de pe piață, un rând privind nivelul serviciilor de asistență sau un rând de certificare pentru fiecare model. Un cumpărător care nu caută aceste lacune le va găsi mai târziu, într-o ședință la care nu s-a pregătit.
Evaluarea are și o ordine naturală, iar această ordine nu este birocratică. Clasificarea vine prima, deoarece stabilește ce riscuri sunt măcar posibile. Identificarea vine a doua, deoarece un risc identificat poate fi atribuit unui responsabil, pe când unul neidentificat nu poate. Stabilirea responsabilității vine a treia, deoarece răspunsul nu poate fi agreat până când nu există cineva răspunzător pentru declanșarea sa. Răspunsul vine ultimul, deoarece are sens doar după ce există responsabilul. Un program care începe de la ultimul pas — discutând cine plătește refacerea înainte ca cineva să fi precizat ce risc ar putea produce una — își consumă prima ședință pe întrebarea greșită.
Evaluarea riscurilor pentru personalizarea inginerească: prima etapă este clasificarea cererii
Prima etapă a oricărei evaluări a riscurilor este clasificarea, deoarece categoria unei cereri determină practic totul despre profilul său de risc. Cererile se împart în trei grupuri ample, fiecare având o manieră caracteristică de a eșua.
Modificările de configurare modifică o valoare, nu o componentă: numele unui dispozitiv, un mesaj la pornire, formatul unui număr de serie. Eșecul tipic nu este o unitate defectă; este o unitate care funcționează perfect, dar care este un produs greșit. Eșecurile de configurare sunt ieftine de prevenit și scumpe de descoperit, deoarece sunt identificate de obicei de cumpărătorul produsului vostru, nu de fabrică, și sunt descoperite într-un lot, nu la nivelul unei unități.
Modificările de producție modifică o componentă: o culoare, un tratament de suprafață, un element imprimat, o structură de ambalaj, un accesoriu. Eșecul tipic este un lot care nu corespunde mostrei aprobate — o nuanță în afara toleranței, o imprimare nealiniată, un element care nu se potrivește. Acestea sunt detectate prin inspecția față de o referință, sunt vizibile în timp util și pot fi corectate prin refacere dacă programul a agreat ce înseamnă refacerea.
Modificările inginerești modifică comportamentul sau structura: firmware-ul, experiența de configurare inițială, geometria unei temples, o balama, o baterie, o carcasă. Eșecul tipic este o unitate care trece verificările standard, dar nu respectă cerința personalizată, sau o unitate care funcționează și creează o problemă în aval — un comportament de încărcare diferit, un mediu de antenă modificat, o carcasă care nu mai corespunde procesului de gestionare a reclamațiilor. Acestea sunt cererile pentru care evaluarea riscurilor își justifică costul, deoarece eșecul este adesea invizibil în momentul producției.
Clasificarea stabilește și responsabilitatea pentru risc, partea pe care cumpărătorii o greșesc cel mai des. Un eșec de configurare îi revine celui care a furnizat valoarea. Un eșec de producție îi revine celui care a furnizat materialul sau fișierul. Un eșec ingineresc îi revine celui care a semnat specificația — iar dacă specificația nu a fost consemnată niciodată, responsabilitatea nu poate fi stabilită, iar riscul revine părții cu poziția cea mai slabă în negociere, ceea ce este de obicei brandul.
O observație privind clasificarea: aceasta trebuie consemnată, nu presupusă. O cerere care sosește ca o singură propoziție ce conține o modificare structurală și două modificări de configurare nu este o cerere. Sunt trei cereri, iar registrul de riscuri care o tratează ca pe una singură va atribui greșit responsabilitatea pentru toate trei.
A doua precauție privește criteriile pentru stabilirea clasei. Când o cerere poate fi interpretată rezonabil în două moduri, clasa cu consecințe mai grave reprezintă opțiunea implicită mai sigură, deoarece o interpretare ca modificare de configurare care se dovedește a fi o modificare tehnică este costisitoare de descoperit târziu, în timp ce o interpretare tehnică care se dovedește a fi o modificare de configurare implică doar o evaluare. Care dintre cele două interpretări este corectă este stabilit, de regulă, prin dovezi, nu prin argumente: registrul modificărilor, lista de scule și specificația însăși vor menționa o componentă, o sculă sau o versiune de producție, dacă există vreuna. Un cumpărător care dorește să avanseze mai rapid poate trimite cererea împreună cu propria interpretare a clasei și poate cere interpretarea furnizorului alături de ofertă, astfel încât cele două să fie comparate, nu presupuse.

Personalizarea tehnică și denumirea riscului pentru fiecare linie tehnică
Odată ce cererea este clasificată, riscul este denumit separat pentru fiecare linie, nu în termeni generali. Declarațiile generale — "există riscul ca calitatea să fie afectată" — nu produc nicio acțiune. Un risc denumit are patru componente: ce se întâmplă, cum ar fi detectat, cine suportă consecința și care este răspunsul. Iată cum se face denumirea pentru liniile care apar cel mai frecvent în personalizarea pentru marcă și canal.
Denumirea și identitatea dispozitivului. Risc: este expediat un nume greșit sau sunt expediate două nume în aceeași perioadă. Detectare: inspecția listei de asociere a unui eșantion din lot și verificarea faptului că numele de pe ambalaj corespunde numelui de pe unitate. Responsabilitate: furnizorul valorii, confirmată prin aprobarea de către cumpărător a șirului exact. Răspuns: refacerea unităților afectate sau înlocuirea lor, cu identificarea intervalului afectat de numere de serie.
Culoarea și suprafața. Risc: nuanța de producție este în afara intervalului de toleranță față de eșantionul aprobat, ceea ce reprezintă cea mai frecventă defecțiune de lot în această categorie. Detectare: inspecția în condiții de iluminare convenite, față de referința fizică, nu față de o fotografie. Responsabilitate: furnizorul materialului, cu intervalul de toleranță convenit în scris înainte de producție. Răspuns: refacerea acolo unde este posibil și acordarea unei note de credit în caz contrar.
Programul tipărit. Risc: lipsește un insert pentru o piață, traducerea este greșită sau grafica de pe ambalaj nu corespunde graficii aprobate. Detectare: verificarea ambalajului pentru fiecare piață, cu lista de inserturi semnată și comparată cu fișierul grafic. Responsabilitate: comună, deoarece grafica provine de la cumpărător, iar tipărirea de la furnizor. Răspuns: retipărirea și reambalarea, cu transportul suportat de partea vinovată.
Firmware-ul și interfața. Risc: versiunea de producție expediată nu corespunde versiunii aprobate sau aceasta se comportă diferit în utilizarea reală față de fabrică. Detectare: identificatorul versiunii consemnat pentru fiecare unitate și verificat față de configurația de referință aprobată, plus un registru de testare pentru versiunea de producție, nu pentru cea de dezvoltare. Responsabilitate: furnizorul versiunii, cu cumpărătorul aprobând comportamentul în scris. Răspuns: înlocuirea versiunii, motiv pentru care un sistem de versionare stabilit devreme valorează mai mult decât orice corecție ulterioară.
Structura. Risc: modificarea brațului sau a balamalei afectează potrivirea, mediul antenei și, implicit, poziția certificării. Detectare: verificări mecanice și o evaluare radio înainte de eliberarea modificării. Responsabilitate: furnizorul, dar numai dacă modificarea a fost evaluată înainte de efectuare, nu după. Răspuns: cel mai costisitor dintre cele cinci, deoarece o modificare structurală introdusă târziu într-un program implică, de regulă, scule noi și o reevaluare.
Documentația și fluxul reclamațiilor. Risc: cardul de garanție indică o perioadă nesuportată de acord sau insertul de reglementare nu corespunde pieței în care produsul este vândut. Detectare: revizuirea documentelor față de lista piețelor, la înghețarea graficii. Responsabilitate: comună, iar aceasta este linia care produce cele mai stânjenitoare discuții, deoarece ambele părți presupun că cealaltă a citit insertul.
Aceste șase linii constituie și partea cea mai rapidă de citit dintr-o evaluare a furnizorului. În timpul verificăriiDiligenței, cererea tabelului riscurilor denumite dintr-un program recent de personalizare spune unui cumpărător mai multe decât o afirmație generală privind calitatea, deoarece arată cum denumește furnizorul o problemă, cui îi atribuie responsabilitatea și ce face în continuare. Un furnizor care poate prezenta acest tabel are un proces. Un furnizor care răspunde la întrebare cu o listă a tot ceea ce controlează are un document de marketing, iar diferența merită cunoscută înaintea primului ordin, nu în timpul primului incident.

Personalizarea tehnică și întrebarea cine semnează, de fapt
O a treia etapă a evaluării privește autoritatea și este etapa care este cel mai frecvent omisă, deoarece nu pare să fie un act de inginerie. Totuși, este etapa care determină dacă o evaluare are vreo valoare, deoarece un risc fără un decider asignat rămâne doar o observație într-un document, nu un control.
Există trei semnături care contează într-un program de personalizare și care sunt frecvent tratate ca fiind una singură.
Semnătura comercială. Persoana care semnează comanda de achiziție angajează organizația în ceea ce privește o cantitate, o configurație și un preț. Dacă persoana respectivă este un manager de achiziții, angajamentul este comercial și este posibil să nu știe ce conține configurația. Acest lucru este acceptabil, cu condiția ca o a doua semnătură să acopere specificațiile.
Semnătura privind specificațiile. Persoana care aprobă cerința tehnică angajează organizația în ceea ce privește destinația produsului. De obicei, aceasta este un proprietar de produs, iar persoana respectivă ar trebui să semneze setul de cerințe, declarația de fezabilitate și aprobarea probei de referință. Riscul care trebuie monitorizat este un program în care proprietarul de produs este consultat, dar comanda de achiziție este semnată fără acordul său privind versiunea specificațiilor.
Semnătura de piață. Pentru orice produs vândut în mai mult de o țară, cineva trebuie să confirme lista de piețe, limbile, materialele de ambalare și sfera reglementărilor aplicabile. În propriul nostru catalog, expunerea piețelor este vizibilă în structura accesoriilor, nu în software: capacitatea carcasei de încărcare este publicată pentru numai cinci modele, KY06 și MT5 au o carcasă fără capacitate publicată, iar V03 și V03 Pro, precum și V06 și S7 nu au deloc un rând dedicat carcasei, ceea ce reprezintă o întrebare la care fiecare dintre aceste patru modele trebuie să răspundă înainte de a putea fi tipărite materialele de ambalare pentru ele. O marcă care gestionează trei modele de camere pe cinci piețe lucrează, așadar, cu o matrice reală de combinații de materiale de ambalare și accesorii, iar fiecare combinație are nevoie de un responsabil.
Nepotrivirea care provoacă probleme reale este cea inversă: o specificație aprobată de un proprietar de produs într-o piață, apoi vândută într-o altă piață de un partener de distribuție fără semnătura de piață. Rezultatul este un produs tehnic corect, dar comercial greșit în locul în care ajunge, iar momentul de detectare este o reclamație a clientului, nu o inspecție.
Același raționament se aplică atunci când un cumpărător selectează două sau trei fabrici pentru aceeași cerință. Negocierea este mult mai scurtă atunci când ambele părți lucrează pornind de la aceleași șase puncte, deoarece dezacordul privește cine își asumă fiecare risc, nu convingerile fiecărei părți. Într-o comparație între fabricile selectate, tabelul riscurilor este adesea mai relevant decât prețul, deoarece două fabrici pot oferi același preț unitar și să aibă poziții complet diferite privind riscul asociat unui lot de culori, unei versiuni de firmware sau unei componente retrase de pe piață.
Există o a patra parte care este adesea invizibilă: partea care va răspunde la telefon atunci când o unitate se defectează în exploatare. Dacă marca, distribuitorul și fabrica presupun toți că ceilalți se ocupă de problemă, clientul se confruntă cu trei părți și niciun răspuns. Evaluarea ar trebui să numească această parte, iar răspunsul ar trebui să fie consemnat în fluxul de gestionare a reclamațiilor.

Personalizarea inginerească și ce se întâmplă când lucrul eșuează
Orice program eșuează undeva. Diferența dintre un program gestionabil și unul costisitor nu constă în rata de eșec, ci în răspuns: dacă acesta a fost decis în timp ce toți erau calmi sau este inventat în timpul incidentului, cu un client care așteaptă.
Există cinci răspunsuri care merită stabilite de comun acord în prealabil, iar fiecare ar trebui să aibă un declanșator, un decider și o regulă de cost.
- Reprocesare. Unitățile afectate sunt corectate pe loc. Declanșator: un defect cosmetic sau corectabil care afectează un interval serial definit. Regula costurilor: cine suportă manopera și transportul și dacă reprocesarea este plafonată la o proporție menționată a lotului.
- Înlocuire. Unitățile afectate sunt înlocuite cu unități din aceeași șarjă. Declanșator: un defect care nu poate fi corectat sau o defecțiune de comportament într-o șarjă care nu poate fi corectată.
- Credit. Unitățile afectate sunt păstrate, iar valoarea lor este creditată. Declanșator: o abatere cosmetică încadrată într-o toleranță convenită, dar în afara preferințelor cumpărătorului, o decizie pe care cumpărătorul ar trebui să o ia în mod deliberat, nu sub presiune.
- Modificarea programului. Defectul nu oprește producția, ci schimbă data. Declanșator: o defecțiune care necesită reluarea unei etape. Regula costurilor: cine suportă întârzierea și modul în care aceasta este comunicată canalelor care depind de data respectivă.
- Oprirea programului. Defectul este suficient de grav încât configurația să fie greșită. Declanșator: o defecțiune care invalidează cerința, nu executarea acesteia. Aceasta este singura reacție care trebuie să fie disponibilă, deoarece un program care nu se poate opri este un program care livrează un produs greșit.
Cea mai frecventă eroare a unei evaluări a riscului este că numai primele patru reacții sunt definite. Programele se angajează față de o dată, un partener de canal a programat campanii de marketing, un retailer are o listare activă, iar până la când cineva ia în considerare oprirea, costul opririi devine o chestiune politică. Stabilirea în prealabil a faptului că oprirea este disponibilă și a celui care o poate solicita păstrează această decizie la nivel tehnic.
Negocierea privind cine plătește reprocesarea este aproape întotdeauna stabilită în prealabil și aproape niciodată în timpul unui incident. Merită stabilită o regulă simplă — partea ale cărei contribuții au cauzat defectul suportă costul direct, furnizorul suportă costul eșecului propriului proces, iar toate celelalte situații se negociază caz cu caz — astfel încât, în timpul unui incident, conversația să se refere la fapte, nu la principiu. Discuția privind principiul, desfășurată în direct, cu un client în așteptare, reprezintă partea cea mai costisitoare a unei defecțiuni de calitate.
Personalizarea inginerească și registrul de riscuri pe care ar trebui să îl păstreze cumpărătorul
Ultima componentă este artefactul. Un registru de riscuri nu trebuie să fie mare pentru a fi util, iar, din experiența noastră, este cel mai valoros atunci când este o singură pagină pe care cumpărătorul o păstrează și o actualizează, nu un document întocmit o singură dată pentru o analiză și apoi arhivat.
Un registru operațional conține câte un rând pentru fiecare risc, iar fiecare rând include aceleași șase câmpuri, astfel încât să nu fie necesară interpretarea nimicui.
- Riscul, formulat ca eveniment. „Numele dispozitivului de pe unitățile livrate diferă de șirul aprobat”, nu „risc de denumire”.
- Clasa. Configurație, producție sau inginerie, deoarece clasa indică cine răspunde de risc și modul în care este detectat.
- Metoda de detectare. Verificarea specifică care îl identifică și etapa procesului în care are loc această verificare.
- Responsabilul. Partea identificată prin nume care răspunde de reacție, nu partea care este convenabilă.
- Reacția. Acțiunea stabilită în prealabil, declanșată de condiția stabilită în prealabil.
- Poziția reziduală. Dacă riscul este acceptat, redus sau transferat și de către cine.
Două categorii de riscuri merită atenție separată într-un registru pentru această categorie de produse, deoarece sunt cele pe care o fabrică nu le poate rezolva singură.
Riscul de volum și de cantitate minimă de comandă. O personalizare cu o cantitate minimă de comandă redusă este costisitoare pe unitate; una cu o cantitate minimă de comandă ridicată blochează numerarul și spațiul de depozitare al cumpărătorului. Nu publicăm cantități minime de comandă sau termene de livrare pentru nicio configurație, deoarece ambele depind de model, gradul de personalizare, starea matrițelor și plan. Întrebarearelevantă este dacă modelele pot fi combinate pentru a atinge o cantitate minimă de comandă și dacă comanda combinată reprezintă un program sau mai multe, deoarece o comandă combinată tratată ca un singur program are o singură linie de bază, în timp ce o comandă combinată tratată ca mai multe programe are mai multe. De regulă, compromisul este favorabil cumpărătorului care poate accepta o configurație comună pentru două modele și nefavorabil cumpărătorului care are nevoie ca fiecare model să fie realizat separat.
Riscul pe ciclul de viață. Disponibilitatea componentelor, suportul pentru firmware și încheierea liniei de produse sunt termeni de program și nu sunt publicați de noi. Un registru care le enumeră ca elemente deschise, cu un responsabil și o dată de revizuire, este sincer; un registru care le omite nu este complet, deoarece cele mai mari riscuri într-un program de trei ani sunt cele pe care nimeni nu le-a consemnat.
Vom realiza această evaluare împreună cu un cumpărător, la cererea acestuia, pentru configurația sa, și vom arăta clar care sunt liniile pe care le avem noi și care îi aparțin cumpărătorului prin definiție. Trimiteți-ne cererea și modelul de bază, iar noi vom clasifica solicitarea, vom indica riscul fiecărei linii și vom preciza fără echivoc care dintre aceste riscuri poate fi eliminat printr-un test și care trebuie eliminat printr-o condiție contractuală. Dacă comparați fabrici, cereți fiecăreia aceleași șase linii, pentru aceeași configurație, și stabiliți criteriile comparației înainte de primirea ofertelor, nu după.
Lecturi conexe
- Când o cerere atinge o limită fermă — ce nu este posibil
- Cum se articulează etapele unei personalizări — cum funcționează procesul de dezvoltare
- Dacă două modele pot comanda împreună — combinarea modelelor pentru atingerea unei cantități minime de comandă
- Ce trebuie stabilit pentru anii de după lansare — suport pe termen lung



